despre corpul meu care nu te-a văzut niciodată

celulele mele mor și se înlocuiesc una pe alta.

cândva o să am un corp care nu te-a văzut niciodată.

pe care nu l-ai văzut niciodată.

Alexandru COSMESCU

Trasez în gînd drumul de acasă pînă la școală să văd dacă-l mai țin minte. Îi știu și acum crăpăturile pe care le săream. Dacă le calc – pierd, dacă nu le calc – cîștig. Un fel de “the floor is lava” pentru Moldoveni.

În treacăt, îmi închipui farmaciile de-a lungul drumului care, cu timpul, se înmulțeau și se înghesuiau cîte două sau trei pe bloc.

Țin minte porțiunile de drum fără trotuare și vina care mă făceau s-o simt cînd nu știam cum să le merg corect; Mașinile claxonau să urc pe case, iar casele mă împingeau în stradă – o formă de umilire publică încorporată în arhitectura orașului.

Nu mai țin minte denumirile străzilor, țin minte unde mă duceau.

Parcă am trăit două vieți și pe prima nu chiar o țin minte.

Am comandat operele clasice pe care m-am prefăcut că le-am citit la școală, în caz că anume ele conțin ceva ce mi-a scăpat prima dată, în prima viață. Cartier mi le-a trimis într-o cutie înghițită de 30 de timbre în valoare de vreo două sute de lei.

Romanele noastre sunt exact cum le țin minte: ceva i s-a întîmplat cuiva în careva sat.

Spacing-ul mic între rînduri lungi mă face să mă absolvesc imediat de vină. Problema nu era că nu îmi plăcea să citesc, problema era că nu îmi plăceau cărți нудные, fără spațiu. Cel puțin între rînduri.

Cu toate astea, nu aș fi vrut să cresc în alt loc. Cu toate astea, vreau să îmbătrînesc în altul.

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s