M-am trezit din somnul care te amețește așa încît nu ții minte în ce pat, țară, sau an ar trebui să te trezești.
“Cît îi ora?” întreb persoana de lîngă mine, care nu se așteaptă să audă cuvinte în altă limbă decăt limba engleză. Cu ochii aburiți, încerc să aduc camera în focus ca să înțeleg unde sunt, cînd sunt și de ce nu aud un răspuns.
Aduc palma la față să-mi acopăr gura căscată care în sfîrșit a înțeles unde se află și cu cine vorbește. Ochii mei bulbucați și vinovați se uită în ochii vecini bulbucați și confuzi:
“Sorry, I meant – what’s the time?“
Respir ușor cînd îmi dau seama că ultimii ani n-au fost o nălucire, iar oboseala și grija cu care îmi tot reconstruiesc viața într-o altă țară n-au fost născocite de creierul meu în REM. (Poți scoate omul din Moldova, dar nu poți scoate стройка din om.)
Respir din nou greoi cînd îmi aduc aminte că drumul e lung și mai am mult de clădit.
Ca Mica Sirenă, am schimbat pronunțarea menită a numelui meu pe oportunitatea de a face picioare. Nimeni nu-mi mai spune numele așa cum mi-l pronunțau părinții, Olea, Diana, sau profesoara de biologie. În același timp, nimeni nu-mi mai spune că “ce-i al tău e pus deoparte”.
Am aflat unde e acest (cumsarzîși) deoparte și am făcut picioare spre el.
Făr de rușine 