Дошла до Берлина. Расписалась на рейхстаге: «Я, Софья Кунцевич, пришла сюда, чтобы убить войну».
Софья Адамовна Кунцевич – старшина, санинструктор стрелковой роты
Svetlana Alexievich, “У войны не женское лицо” (1985)
E atît de ușor să faci rău și atît de greu să faci un bine.
Cît de ușor e să distrugi un pod și cît de greu e să-l treci, călcînd prin apele iernii, presurate cu beton explodat, ducîndu-ți copiii în brațe.
Același pod obișnuia să-l treacă colegul meu, Vitalii, ca să o viziteze pe Masha, în Irpin, cînd încă îi făcea curte. Acum rușii trec podurile Ucrainei să le violeze și să le împuște femeile.
De la 24 februarie mă tot gîndesc la femeile Ucrainei. Crimele împotriva lor vor trece în tăcere. Nimeni nu le va uita pentru că nimeni nu va afla de ele.
Într-o conversație telefonică interceptată de Ucraineni, un militar rus îi spune iubitei ca alt militar rus a jefuit un magazin și a violat o femeie. Violatorul a comentat că în așa circumstanțe de luptă [unde poate fura și viola] ar fi gata să plece la război măcar și-n fiecare zi.
În alt colț al țării, eliberatorii eliberează o maternitate cu bombele lor. Ultima echipă internațională de jurnaliști rămasă în Mariupol filmează evacuarea gravidelor pe camerele digitale încărcate din generatoarele spitalelor din oraș.
Le citesc, le ascult și înregistrez durerea în memorie. Femeile acestui război nu vor fi uitate, cel puțin de către mine.
Presa americană scrisese despre canalul Telegram Ищи своих! unde mamele din Rusia pot să-și identifice soții și băieții pe video și fotografii, și morți, și vii. Înainte de somn, scrolesc prin imaginile morților ca să știu că măcar undeva se face dreptate.
Spre mirarea proprie, am dormit bine.
Făr de rușine 