Дошла до Берлина. Расписалась на рейхстаге: «Я, Софья Кунцевич, пришла сюда, чтобы убить войну».

Софья Адамовна Кунцевич – старшина, санинструктор стрелковой роты

Svetlana Alexievich, “У войны не женское лицо” (1985)

E atît de ușor să faci rău și atît de greu să faci un bine.

Cît de ușor e să distrugi un pod și cît de greu e să-l treci, călcînd prin apele iernii, presurate cu beton explodat, ducîndu-ți copiii în brațe.

Același pod obișnuia să-l treacă colegul meu, Vitalii, ca să o viziteze pe Masha, în Irpin, cînd încă îi făcea curte. Acum rușii trec podurile Ucrainei să le violeze și să le împuște femeile.

De la 24 februarie mă tot gîndesc la femeile Ucrainei. Crimele împotriva lor vor trece în tăcere. Nimeni nu le va uita pentru că nimeni nu va afla de ele.

Într-o conversație telefonică interceptată de Ucraineni, un militar rus îi spune iubitei ca alt militar rus a jefuit un magazin și a violat o femeie. Violatorul a comentat că în așa circumstanțe de luptă [unde poate fura și viola] ar fi gata să plece la război măcar și-n fiecare zi.

În alt colț al țării, eliberatorii eliberează o maternitate cu bombele lor. Ultima echipă internațională de jurnaliști rămasă în Mariupol filmează evacuarea gravidelor pe camerele digitale încărcate din generatoarele spitalelor din oraș.

Le citesc, le ascult și înregistrez durerea în memorie. Femeile acestui război nu vor fi uitate, cel puțin de către mine.

Presa americană scrisese despre canalul Telegram Ищи своих! unde mamele din Rusia pot să-și identifice soții și băieții pe video și fotografii, și morți, și vii. Înainte de somn, scrolesc prin imaginile morților ca să știu că măcar undeva se face dreptate.

Spre mirarea proprie, am dormit bine.

Коли настане день/When the day comes
Закінчиться війна./The war will end.
Там загубив себе,/It’s where I lost myself,
Побачив аж до дна./I saw it to the end.

Обійми мене, обійми мене, обійми…/Hold me, hold me, hold…
Так лагідно і не пускай./Gently and don’t let go.
Обійми мене, обійми мене, обійми…/Hold me, hold me, hold…
Твоя весна прийде нехай./Let your spring come.

“Обійми“, Okean Elzy

Ukraine is summertime. Ukraine is the cold waves of the Black Sea pulling wet grains of sand from under my feet.

The voice of the woman selling “pahlava, semechki, sladkaja gorjachaja kukuruza” is the only sound that can successfully call on children to come out of the water.

The little ones run to their mothers, splashing their way to the shore, asking for a few hryvnas to buy steaming hot corn on the cob.

Lucky kids will spot fishermen knee-deep in the sea, pulling out nets full of shrimp. Bracelets made of seashells dangle from their small wrists as they point at the fisherman’s catch.

In the evening, we walk down the streets of Zatoka and I beg my parents to buy me a shawarma from one of the food carts. I craved that shawarma every summer. 

Once they give in to my request, we sit at a restaurant terrace where they order cold beer and salty taranka for themselves.

We don’t visit Ukraine as tourists, we visit you as friends.

Without border crossings and street signs, it would be hard to tell where one country ends and another begins. Our houses, buildings and roads look similar, courtesy of a shared Soviet past.

Today you come to us in the unlikeliest of circumstances, not knowing what to expect. Few of you visited Moldova before.

You might not know this, but the people that you had to leave behind are fighting for us, too.

Have some hot tea and a warm meal. We’ll show you where we live. It’s not much, but help yourselves to whatever you need.

It’s been a long road for you. We’ll watch over as you finally get some sleep.

Tomorrow we can pray together for spring to come.

***

For Moldovans at home, please consider volunteering.

For everyone else, please consider donating.

Ajunsă acasă, mă uit mai atent la pachetul cu plăcinte cumpărate la kilogram și îmi promit că odată și odată îmi voi reanima demnitatea de consumator. Doamna de la mîncăruri preparate îmi cîntărise plăcintele cu cartofi la prețul celor cu brînză într-o țară unde nu se fac returnări.

La ordinul mamei și împotriva voințe mele, mă întorc să o confrunt pe doamna vînzătoare. Știam că mama m-a trimis înapoi la magazin mai mult din ciudă decît din optimism că am putea rezolva situația. Nu era prima dată cînd ne-au amăgit cu plăcintele.

Cu furia a zece sori îi arăt ценник-ul cu preț greșit la care ea îmi spune că “nu e mare brînză” la care eu îi zic că “de fapt, nu e deloc brînză”.

Managerul magazinului îmi explică că nu poate face nimic în acest caz. Ochii mei îl privesc cu revoltă printre firele de breton pe care mi le-a scurtat frizerița din salonul de peste drum pentru că “așa stă mai bine” decît cum am rugat-o eu să taie.

***

O mînă apare de peste umărul meu drept și plasează în fața mea o farfurie cu pui copt. Eu comandasem pasta. Încerc să convoc cuvintele cu care aș putea descrie politicos că domnul chelner american a încurcat comanda, dar demnitatea mea de consumator răspunde la impulsul meu ca un mușchi care a fost atrofiat mai mult de 20 de ani. Îmi înghit cuvintele în două cu o felie de pui și îmi promit să-mi exercit drepturile data viitoare.

M-am trezit din somnul care te amețește așa încît nu ții minte în ce pat, țară, sau an ar trebui să te trezești.

“Cît îi ora?” întreb persoana de lîngă mine, care nu se așteaptă să audă cuvinte în altă limbă decăt limba engleză. Cu ochii aburiți, încerc să aduc camera în focus ca să înțeleg unde sunt, cînd sunt și de ce nu aud un răspuns.

Aduc palma la față să-mi acopăr gura căscată care în sfîrșit a înțeles unde se află și cu cine vorbește. Ochii mei bulbucați și vinovați se uită în ochii vecini bulbucați și confuzi:

“Sorry, I meant – what’s the time?“

Respir ușor cînd îmi dau seama că ultimii ani n-au fost o nălucire, iar oboseala și grija cu care îmi tot reconstruiesc viața într-o altă țară n-au fost născocite de creierul meu în REM. (Poți scoate omul din Moldova, dar nu poți scoate стройка din om.)

Respir din nou greoi cînd îmi aduc aminte că drumul e lung și mai am mult de clădit.

Ca Mica Sirenă, am schimbat pronunțarea menită a numelui meu pe oportunitatea de a face picioare. Nimeni nu-mi mai spune numele așa cum mi-l pronunțau părinții, Olea, Diana, sau profesoara de biologie. În același timp, nimeni nu-mi mai spune că “ce-i al tău e pus deoparte”.

Am aflat unde e acest (cumsarzîși) deoparte și am făcut picioare spre el.