Îmi cufund mîna în strachina cu poamă și scot o bobiță și o buburuză. La prima îi dau drumu să se rostogolească pe gît, a două o las să se învîrtească în jurul degetului. Ia-te… fix ca fostul meu cînd îi dădeam vreo întrebare. De rîs, blia, mă amuz eu singură pe mine și îmi dau seama că îi timpu să mă învăț a pune punct din intonație.

***

The highlight of my summer era cînd bunica ne punea tazuri cu apă să se încălzească la soare în fața casei. Șap noi ne bălăceam și o stropeam. Da ea se enerva.

Peste vreo oră ne uscam, ne fugăream prin malină. Scoteam cutiile iz pod konfet a mamelor noastre și găseam scrisorelile lor de prin școală, fotografii și colecțiile de calendare cu flori.

Acuma mă urc pe vîrful la ceea ce era cîndva pesochnitsă cu speranța să dau de un wi-fi. Eu nu vreau să vă arăt ce am mîncat, doar vreau să-mi controlez gmail-u. Is that so much to ask for…

Vecinii de peste drum se salută cu o fată naivă de la oraș. Flutur din telefon înapoi și le urez ziuă bună.

Cînd eram mică, la țară era interesant. Cel mai sociabil loc în sat era în drum. Cel mai interesant era să arunci cu grăunțe în găini de 3 ori pe zi. Vecinii treceau pe lîngă poartă și o lăudau pe bunica deatîta că are așa nepoți frumoși și mari.

Amu mă feresc de ochii lumii cînd ies macăr și la veceu. Nu-s vysokomernaja. Da chiar nu știu cum aș reacționa dacă ei ar spune Doamne-ajiută, de exemplu. Eu și să le răspund:

‘Sper.’

‘Scuzați-mă, da nu cred în Dumnezeu.’

‘Pînă amu încă nișodată nu m-o ajutat.’

‘Cînd?’

Nu pot eu la țară. Eu îs copilul smog-ului. Liniștea mea sufletească se conține în electricitate, da nu în umbra unui nuc. Nu vreau casă în prerie cu 3 copii, soț, cîine și pace pe pămînt.

Tata se uită la mine și rîde:

– Încă nu te-ai înădușit de atîta aer curat?

Am vrut să-i răspund, da n-am putut, că îmi era greu să respir.